Cum au cucerit Elveția un teckel și o autorulotă

Faceți cunoștință cu ușchitul trio care a cucerit Elveția cu autorulota: Ștefania (aka Andreea Soos, 25 ani), Laurențiu Cocoș (25 ani) și Gracey (aka teckel pitic, sârmos și campion, 2 ani și 4 luni). Cei trei temerari, dintre care doi dependenți de condus, au străbătut 5000 km în 11 zile și s-au întors “vrăjiți”. Iar noi am aflat de ce…

Când a început vacanța voastră cu autorulota, cât a durat și pe unde v-au purtat roțile? Altfel spus, un rezumat al itinerariului. Și cam câți km ați parcurs?

Vacanța noastră a început pe 7 octombrie, zi în care am preluat autorulota și am pornit la drum în prima noastră haffentură. În seara respectivă am înnoptat în Arad, iar a doua zi dis de dimineață am trecut granița și ne-am continuat traseul spre frumoasa țară a cantoanelor, Elveția.

În prima parte a celei de-a treia zi, după un control destul de riguros în vamă, am ajuns la primul nostru obiectiv turistic: Cascada Rinului cea mai lată cascadă din Europa.

Din păcate, a plouat infernal și deși am vrut să parcurgem un traseu și să ajungem cumva spre baza cascadei, am hotărât să vizităm muzeul de miniaturi al Elveției și am plecat mai departe spre Zurich. Cascada fiind localizată în partea de nord a Elveției la granița cu Germania, datorită gps-ului am reușit să ieșim din Elveția să intrăm iarăși în Germania și la intrarea înapoi în Elveția a mai urmat încă un control la vamă. În a doua parte a zilei, deși vremea în continuare nu a ținut deloc cu noi, am vizitat centrul vechi al celui mai mare oraș cunoscut drept capitala financiară a Elveției, Zurich. Seara, am ajuns în Lucerna, considerat cel mai frumos oraș al țării cantoanelor, unde ne-am plimbat pe malul lacului cu același nume și am traversat renumitul pod cu flori Kapellbrucke.

A patra zi am pornit spre Engelberg și am urcat pe muntele Titlis celebru datorită primei telecabine rotative din lume și a celui mai înalt pod suspendat din Europa (noroc că a fost ceață și nu se vedea mare lucru dedesubt altfel sigur nu aveam ce căuta pe el :))). Biletul deși a fost destul de scump, aproximativ 200 de franci pentru amândoi și bineînțeles șiGracey, merită cu vârf și îndesat!! Întregul traseu până la 3020 de metri altitudine este o delectare sufletească.

După masa am pornit spre valea celor 72 de cascade, Lauterbrunnen, (lauter brunnen – multe fântâni) al cărui nume sugerează măreția acestei zone întrucât reprezintă una dintre cele mai impresionante și frumoase văi din munții Alpi. Pe lângă peisajele care efectiv îți taie respirația aici se află și una din cele mai înalte cascade din Europa, Cascada Staubbach, care izvorăște de la o înălțime de 300 de metri dintr-un perete vertical. Parcurgând un traseu de aproximativ 10 minute am ajuns fix sub vălul cascadei. Peste noapte, am rămas în campingul Jungfrau și a fost incredibil să mă trezesc în acel loc atât de drag mie, în care mă visez ajunsă de vreo 3 ani.

În a cincea zi, după check out, am pornit spre Grindelwald, un alt sătuc superb ce reprezintă calea de acces spre Vârful Jungfraujoch 3454 de metri unde se află gara amplasată la cea mai înaltă altitudine din Europa. De asemenea, sătucul este foarte renumit datorită filmărilor desfășurate aici pentru unul din filmele James Bond.

În continuare am vizitat Interlaken și Brienz, aflate pe drumul nostru spre Grand Tour of Switzerland, un traseu pitoresc lung de aproximativ 1600 de km, care cuprinde printre altele cinci pasuri montane aflate la peste 2000 de metri altitudine și 22 de lacuri. Am străbătut pasurile Grimsel și Furka care se află unul lângă celălalt, însă pe munți diferiți și am murit și înviat de vreo 15 ori :))). Am urcat și coborât zeci de serpentine în ac de păr fără parapeți la peste 2000 de metri altitudine. Priveliștea este într-adevăr superbă: lacuri de acumulare, cascade, baraje, totul era perfect, parcă pictat, însă cu toate acestea am zis că a doua oară cu autorulota nu aș mai merge pe asemenea drumuri străbătute numai de motocicliști și tot felul de bijuterii pe patru roți și noi cu ditamai Haff în spate. Într-un final pentru mine ne-am întors nevătămați pe „pământ” și am pornit spre capitala Elveției, Berna.

În a șasea zi, am vizitat Berna, o capitală superbă, cu o atmosferă foarte liniștită, plină de clădiri și catedrale impozante din piatră masivă. Printre obiectivele turistice vizitate cele mai remarcabile au fost Catedrala din Berna, Palatul Federal al Elveției și Turnul Ceasului Zytglogge.

După masa am pornit spre Lausanne, aflat pe malul nordic al Lacului Geneva, pentru a vizita Catedrala „Notre Dame” considerată cea mai frumoasă construcție gotică din Elveția. Catedrala a fost de-a dreptul impresionantă însă orașul ne-a dat senzația că nu mai eram în Elveția. Influența franceză se vedea și simțea la fiecare colț de stradă și nu mai era curățenia impecabilă din celelalte locuri vizitate.

În a șaptea zi am vizitat centrul vechi al Genevei, am urcat în turnul Templului St. Pierre de unde am admirat tot orașul,am făcut câtevapoze cu ceasul amenajatdin flori, un simbol al tradiției ceasurilor de la Geneva, iar apoi ne-am plimbat pe marginea lacului Leman unde se află celebra fântânăarteziană Jet d’Eau care pompează apa la 140 de metri.

În a opta zi am ajuns în Zermatt, de fapt în Tasch, de unde am luat trenul electric spre renumita stațiune de lux unde accesul mașinilor este strict interzis. Orașul se află la poalele muntelui Matterhorn înalt de  4478 de metri,asemănător unei piramide abrupte și înclinate foarte greu accesibil și de escaladat chiar şi de către alpiniştii profesonişti. În stațiune modalitatea de transport la care pot apela turiștii mai comozi sau cei vârstnici sunt niște vehicule electrice extrem de silențioase. După masă, am pornit spre faimoasa Saint Moritz, catalogată ca fiind una din cele mai scumpe stațiuni de schi din lume.

A noua zi am vizitat celebra stațiune St. Moritz, însă datorită faptului că este extrasezon era cam pustiu. Foarte multe străzi și clădiri se renovau, magazinele marilor brand-uri și chiar restaurante și baruri erau închise și în puținele locuri unde era câte ceva deschis oamenii se uitau la noi gen „Ce o fi și cu ăștia pe aici?”  Așadar nu am pierdut foarte mult timp și am pornit pe traseul spre casă, cu primul popas la Innsbruck.

În frumoasa capitală a Tirolului am încasat o amendă în valoare de 25 de euro. În parcările pentru autobuze accesul cu autorulota era interzis și într-un final după vreo 30 de minute de căutat am găsit un locușor de care noi am fost super mândri că era relativ aproape de centru.  Nu era nici un automat de parcare deci habar n-avem pentru ce am primit amenda. Ulterior am înțeles că e posibil să fi fost interzisă parcarea mașinilor de dimensiuni mari în acea zonă, însă nu era niciun indicator în acest sens. Măcar au fost băieți de treabă și am avut la dispoziție 12 zile să plătim amenda lăsată în parbriz, în contul trecut acolo.

A zecea zi, dimineața, am vizitat Palatul Schonbrunn. Costul biletelor a fost de aproximativ 40 de euro, iar parcarea 24 :))). Apoi am vrut să vizităm centrul Vienei, asta până să găsim un singur loc de parcare pentru gabaritul nostru, departe de centru și care costa 17 euro/oră. Așadar, am preferat să cheltuim niște bani la o mică sesiune de shopping în Parndorf, decât să plătim parcările austriecilor. Ținen să menționăm că nu am cheltuit atâția bani pe parcări în toată Elveția cât am cheltuit în câteva ore în Austria. Seara, destul de târziu am intrat în țară și am înnoptat în Timișoara.

A unsprezecea zi, după ce am dat o tură prin centrul Timișoarei am pornit spre casă, urmând ca în a douăsprezecea zi să o returnăm pe Haff care ne-a fost alături în această perioadă atât de frumoasă din viața noastră și ne-a purtat peste 5000 de km în cele 85 ore de condus acumulate.

A fost prima dată când ați pornit în ruloțeală? Ce v-a venit?

Ștefania: Am vrut ceva diferit! Și pe lânga asta, am vrut-o alături de noi și pe Gracey care a petrecut destul de mult timp singurică în această vara extrem de aglomerată pentru noi.  De regulă mergem în capitale pe care le străbatem pe jos și cu metroul dintr-un capăt în altul și ne cazăm în lanțuri hoteliere. Însă, anul acesta am vrut altceva! Mai multă liniște, mai multă natură, mai multă libertate (clar că am îmbătrânit, acum îmi dau seama și mai tare de acest aspect, când văd ce tastează degetele mele :)))). O experiență ceva mai diferită am mai avut-o acum 3 ani. După un an destul de greu la facultate cu licența, apoi înscrierea la master, am plecat într-o croazieră, 12 zile pe Marea Mediterană. Ca și cuplu, am fost cei mai tineri de pe vas și toată lumea ne felicita pentru nuntă și luna de miere, întrucât pasagerii, majoritatea americani de vârsta a treia, considerau că sărbătorim un mare eveniment în viața noastră de am ales să ne petrecem concediul în acest mod.

Tot de vreo 3 ani efectiv mă obsedează Elveția despre care se vorbește numai la superlativ, așadar anul trecut când ne-am întors din concediu deja știam unde îl vom petrece pe următorul. În primăvară m-am apucat de căutat bilete de avion și au început să apară tot felul de impedimente precum: Cum ajungem în zone ca Lauterbrunnen? Cum ajungem pe pasul Furka? (pe atunci îmi doream foarte mult să ajung și aici) Cum ne deplasăm dintr-un oraș în altul? M-am apucat de căutat și cazare ca să îmi fac o părere despre tarife. Cazarea pe noapte ne costa aproximativ 150-200 de franci, iar condițiile nu era chiar excepționale, majoritatea având chiar baia comună, pe hol. Un abonament pe tren, pe 8 zile costa aproximativ 400 de franci și nu mergeam chiar pe oriunde. Știam că este o destinație destul de costisitoare dar parcă era prea de tot. Văzând toate astea, la un moment dat chiar m-am enervat pe ea Elveție, iar apoi a urmat o perioadă destul de aglomerată și m-am oprit din tot ceea ce înseamnă planificarea unei vacanțe.

Și au început să apară niște factori decisivi, i-am putea numi, care ne-au împins spre prima noastră ruloțeală: lucrând la centrul de informare am tot interacționat cu turiști din diferite colțuri ale lumii care erau veniți cu autorulota să facă un tur al României. La hotel, am tot avut turiști care veneau și ne întrebau de campinguri. Prin iunie ne-am întâlnit cu Ștefan Lungociu de la care am auzit numai cuvinte de laudă atât despre echipa Haff cât și despre întreaga aventură cu o autorulotă. Apoi, ne-am amintit că în iarnă ne-a povestit și Mariciu de experiența super mișto cu autorulota. Și cam așa am ajuns la concluzia că o autorulotă Haff s-ar potrivi perfect nevoilor noastre de anul acesta și ne-ar ajuta enorm ca totul să fie fix cum ne-am dorit. O experiență nouă, inedită ce ne va permite să vizităm absolut tot ce ne-am propus.

Care au fost cele mai faine momente ale vacanței? Ați făcut ceva ieșit din comun, ați ieșit din zona de confort?

Laurențiu: au fost foarte multe momente faine. Întreaga experiență de când am plecat și până ne-am întors acasă a fost ceva ieșit din comun pentru noi, însă cu toate astea momentele pe care nu le vom uita prea curând și de care ne amintim cu drag și cu zâmbetul pe buze (acum) sunt reprezentate de căutarea unui loc de înnoptare. În viața noastră nu am mai întâlnit această senzație. Să fii într-o țară străină, cu casa în spate și efectiv să nu ai unde să dormi a reprezentat în unele locuri o bătaie de cap. Cea mai tare experiență probabil că a fost în Lucerna, unde am pierdut ceva timp în căutarea unui loc de parcare în prima fază întrucât voiam să dăm o tură de centru. Într-un final, am zărit o dubă aflată sub un acoperiș într-ovelostation (stație de parcare pentru biciclete). Dacă a încăput duba aceea, sigur încape și Haff! Am parcat-o, însă imediat a apărut un durduliu în peisaj. L-am rugat și bineînțeles că dădeam și un tips dacă era nevoie să ne permită să lăsăm mașina acolo vreo 2 ore fiindcă nu găsim un loc de parcare pentru gabaritul nostru. În dreapta noastră ce e drept, era o parcare imensă supraetajată însă nu pentru autorulote. M-a întrebat omul de vreo 3 ori „doar 2 ore da?!”. Plimbarea chiar nu a durat mai mult de 2 ore și când ne-am întors omul nu mai era la serviciu. Imediat m-am gândit că acel loc reprezintă spațiul perfect pentru înnoptare. Acoperit, supravegheat video, fix în centrul Lucernei, nu mai trebuia să pornim la drum fiindcă eram destul de obosiți și chiar nu am deranjat pe absolut nimeni în acel interval orar. M-am uitat pe program și stația urma să se deschidă la ora 06:00 AM, deci am mâncat ceva și am dormit aproape buștean (întrucât m-am trezit de câteva ori noapte cu gândul să nu vină omul mai repede la serviciu) până la ora 05.30 AM când am pornit la drum. 

Ștefania: Pasul Furka! Deși mi-a provocat mari emoții acum realizez și mai mult că au fost niște momente tare faine. Laurențiu care deși era sătul de cuvintele repetate exagerat de des „mergi mai încet!” deși aveam 30 km/oră și urcam serpentinele în treapta întâi de viteză, s-a amuzat copios de reacțiile mele și acum îmi permit să fac și eu același lucru. Și să vă povestesc cum am ajuns și a doua oară pe Furka :)) Pe drumul din Zermatt spre Saint Moritz gps-ul ne arăta 2 variante ambele cu același timp de parcurgere. Unul pe autostradă și altul prin sătucuri și orașe superbe de munte. Fără să stau pe gânduri, când m-a întrebat Laurențiu pe unde vreau să mergem, am optat pentru a doua variantă. După ceva timp atât pe gps cât și pe indicatoare a început să apară pasul Furka pe care în sinea mea îl ignoram total. Problema era că indicatoarele cu Furka erau din ce în ce mai dese și serpentinele de care ne apropiam în câțiva kilometri, pe gps erau din ce în ce mai multe și bineînțeles în ac de păr. Deși nu voiam să accept asta, era mai mult decât evident că urma să urcăm iarăși la peste 2400 de metri altitudine, tot cu Haff. Tura trecută am urcat și coborât pe același traseu, dar acum a trebuit să urcăm muntele pe o parte și să coborâm pe cealaltă parte unde serpentinele erau și mai înguste. Și, de data asta, la coborâre ne-am luat și câteva înjurături zdravene de la ceilalți participanți în trafic :))). Până la urmă cu chiu cu vai, cu mâinile la ochi și pe repeat „aoleo” și „mergi mai încet” am scăpat teferi și de data asta! Și știți ce-a urmat pe traseul nostru?  Încă două pasuri că doar n-am avut parte de suficiente emoții și adrenalină vacanța asta. Trebuie să recunosc că totuși nu s-au mai comparat cu Furka, serpentinele au fost mult mai lejere și porțiunile cu parapeți mult mai dese. Furka este unică, de necomparat! :))

Care au fost locurile/priveliștile care vi s-au lipit de suflet și de ce?

Ștefania: Elveția este Raiul pe Pământ! Amândurora ne-a plăcut foarte mult pe Titlis unde am fost înconjurați numai de munți care se oglindeau în lacuri. Parcă eram într-un tablou. Dar, locul meu de suflet este Lauterbrunnen. După ce am vizitat sătucul din inima Alpilor mi-am zis „gata, dacă ar interveni ceva și ar trebui să plecăm acasă, oricum mă declar cea mai fericită, mai mult de atât nu mă mai poate impresiona nimic!”. Valea îngustă mărginită de pereți abrupți din care tâșnesc zeci de cascade, pajiștile de un verde crud și casele cu o arhitectură tipic „switzerlandeză” ornate cu flori, au reprezentat o încântare a ochilor și a sufletului meu. Să mă trezesc acolo și să îmi savurez cafeaua într-o liniște deplină, în ambientul creat de cascade a fost un vis devenit realitate.

Laurențiu: mie mi-a plăcut foarte mult în Zermatt: totul era foarte bine organizat și semnalizat, stațiile de tren erau pline de materiale de informare care ne-au fost de mare ajutor, iar turiștii foarte prietenoși majoritatea echipați pentru a merge pe trasee spre intangibilul Matterhorn. La toate acestea, probabil a contribuit și istoria muntelui despre care se spunea că nu-l va cuceri niciodată, nimeni. Și așa a și fost mulți ani, necucerit, deși încercările au fost foarte multe, până în 1865, când o echipă de șapte alpiniști englezi a reușit să ajungă în vârful piramidei pe traseul estic, care era considerat drept „cel mai imposibil dintre toate traseele imposibile”. Din păcate, pe drumul de întoarcere, patru dintre cei șapte membri ai echipei au căzut în prăpăstie de pe peretele de stâncă. Sigur vom mai reveni în această frumoasă stațiune, poate chiar iarna la schi.

La capitolul senzații, ce vi s-a părut diferit în călătoria cu autorulota vs o vacanță clasică de tip mașină + hotel? 

Ștefania: după ce am predat-o pe Haff și ne-am întors acasă cu mașina personală am avut impresia că ne aflăm în ultimul model de Porsche cu cea mai joasă gardă posibilă și care chiar ne-a lipsit pe Furka :))).

Laurențiu: faptul că poți, dar în același timp nu prea poți să oprești chiar oriunde vrei. Faptul că azi poți dormi într-un loc, mâine în altul, toate îți sunt la îndemână, nu faci și desfaci bagaje toată ziua e foarte mișto. Dar, pe drum deși am fi vrut să ne oprim în unele zone să facem câteva poze nu am putut. Spațiile erau ideale pentru mașinile mici, însă nu și pentru gabaritul nostrum. Și să îți lași mașina pe avarii sau să blochezi pe altcineva pentru o poză nu există! De asemenea, în Interlaken unde efectiv nu știam care este drumul pe care trebuia să mergem mai departe am ridicat mașina pe o bordură să mă uit puțin pe gps. Nu era o zonă aglomerată deci chiar nu am încurcat pe nimeni, însă o doamnă a avut grijă să ne facă imediat niște semne și să strige la noi că mașina nu are ce căuta acolo și în plus de asta motorul se oprește când staționezi, fiindcă poluăm aerul. Oricum, pentru tot confortul de care am avut parte era clar că trebuie să existe și mici compromisuri.   

Ce nu v-a plăcut? Cu toată sinceritatea…

Ștefania: nu neapărat că nu ne-a plăcut, ci le-am putea numi mai degrabă mici îmbunătățiri care ar putea fi aduse autorulotei. Ne-ar fi fost de mare ajutor dacă funcționau ambele prize auto de la bord să ne putem încărca telefoanele, însă cu ajutorul bateriilor externe ne-am descurcat perfect. De asemenea, cred că existența unei prize 220 V care să funcționeze nu numai când ești legat la curent ar fi foarte utilă pentru un feon, un mic aparat de cafea, să îți poți încărca bacteria de la laptop etc. Senzorul de la frigider a pornit de câteva ori pe serpentine și a fost puțin enervant. Deși m-am tot ridicat și am împins ușa, nu dura prea mult că pornea iarăși.

Laurențiu: un motor cu o capacitate cilindrică mai mare având în vedere greutatea, volumul și aerodinamica autorulotei și o antifonare fonică cred că ar fi foarte benefică pentru un somn mult mai odihnitor atunci când plouă. De asemenea, pentru mine în cabina de duș nu a fost chiar simplu :)) La peste 1,90 metri înălțime și 110 kg e clar că nu am avut parte de dușuri prea relaxante, dar data viitoare vom încerca modelul de autorulotă cu cabina și vasul de toaletă comune fiindcă am înțeles că se mai câștigă un pic de spațiu.

Dacă ar fi să numiți 3 obiecte care e musai să nu lipsească din calătoria cu autorulota, care ar fi alea? Aveți fiecare dreptul la câte 3 :).

Ștefania: bateriile externe, un stick cu muzică și voie bună și un generator care în special mie mi-a fost de mare, mare ajutor și fără de care, de exemplu, nu mă puteam usca dimineața pe păr decât dacă eram într-un camping.

Laurențiu: un briceag multifuncțional, bidoane mari (30 de litri) pentru un surplus de apă și data viitoare neapărat și biciclete care ne-ar fi fost de mare folos în unele destinații turistice.

Ce ați învățat din experiența asta? Ați și uitat ceva?

Credem că cea mai „deep” învățătură pe care am desprins-o din această experiență este legată de țara noastră de proveniență și în care locuim și de cât de mult de lucru mai avem la capitolele civilizație și educație. Elveția este o țară renumită la nivel mondial pentru nivelul de trai ridicat, sistemele bancare, peisajele superbe, faimoasele ceasuri, cea mai fină ciocolată etc. deci într-un fel nu știu cât de corect este să o comparăm cu România. Dar și noi avem o țară extrem de frumoasă din foarte multe puncte de vedere. În haffentura noastră în Elveția, am văzut zone care străluceau de curățenie, șoferi relaxați în trafic și mulți oameni educați! Dacă vă spunem că în această perioadă nu am văzut niciun animal abandonat pe străzi și am fost în zone unde nu am văzut nici măcar un chiștoc sau o gumă pe jos ne credeți? Când ne-am mai oprit fie pe o băncuță să ne tragem sufletul, fie la o terasă s-a întâmplat să îi analizăm pe cei care treceau pe lângă noi. Și am văzut atât copii, adulți cât și vârstnici care chiar dacă coșul de gunoi era în direcția opusă, poate pe celălalt sens al drumului sau la 50-100 de metri s-au dus până acolo și și-au aruncat la locul amenajat pentru asta șervețelul sau țigara. Și știți ce ni s-a părut cel mai interesant? Că niciunei categorii de vârstă nu i-a căzut vreun picior pentru acei pași în plus. Nu contestăm că nu or fi și locuri cu mai multă mizerie pe care nu le-am vizitat noi. În Laussane de exemplu, într-adevăr nu mai era această curățenie impecabilă, însă locurile extrem de curate au predominat. Deja de la punctul de frontieră în țara noastră am fost întâmpinați de cantități impresionante de gunoi, de șoferi ce păpau semințe și le aruncau pe geam și de căței slabi pe marginea drumului cărora li se citea atâta tristețe în privire. În fine….. ar mai fi multe, foarte multe de spus, însă de ce la alții se poate și la noi nu?

Anumite lucruri de care acasă nu ții cont, fiindcă îți sunt în permanență la dispoziție chiar pot fi limitate: apa nu a curs inutil în timp ce ne spălam pe dinți sau pe toată durata dușului sau când spălam vasele. Becurile nu au funcționat deloc atâta timp cât afară era lumină. Căldura nu a mers toată ziua pe baza că „mai bine cald decât frig”. Și ce este cel mai important, că am început să punem în practică și acasă aceste lucruri.

Am reușit să ne detașăm complet de grijile și stresul cotidian, nu am pierdut timp pe rețelele de socializare (doar câteva postări pe facebook să îi facem invidioși pe cei de acasă), am vorbit la telefon doar strictul necesar și am profitat de fiecare minut cât am putut de mult.

Vă tentează să mai repetați aventura?

Cu siguranță DA! Dar numai peste hotare! Nu am pleca cu autorulota în România. Majoritatea șoferilor din țară sunt indisciplinați și foarte recalcitranți. Riscul să intre vreunul în tine este mult mai mare și automat îți strică toată buna dispoziție indusă de haffentură. Când ne permite timpul, de regulă pe parcursul săptămânii, fugim câteva zile și prin diferite locuri ale țării noastre dar, concediul principal să îl numim așa nu îl petrecem în România.

 

Fotografii realizate de Andreea Ștefania Soos, Laurențiu Cocoș și Gracey